Antonescu reprezinta România, voi – pe nimeni

Antonescu reprezinta România, voi – pe nimeni”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni”.
……………………………………………………

Contactul, discutiile si negocierile din capitala suedeza se concretizeaza prin formularea unor conditii precise de armistitiu si nu de capitulare neconditionata, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finala, proiectul de armistitiu cu URSS de la Stockholm continea urmatoarele conditii:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rusilor, fie vor ataca trupele germane. Rusii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;2. Rusii accepta ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i parasi teritoriul înainte de a-i declara razboi. În cazul retragerii trupelor germane, România poate ramâne neutra;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate;
4. Rusii se multumesc numai cu o fâsie de trecere în nordul tarii, iar guvernul român poate sa-si exercite functiile într-o parte a tarii neocupata de armatele sovietice.

Conditiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rusii, desi mai mult avantajoase pentru România, fata de cele de la Cairo, implicau recunoasterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia.
În paralel cu nogocierile de armistitiu de la Stockholm si Cairo si cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative si de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iasi, dar si în desfasurarea ulterioara a evenimentelor declansate la 23 august 1944…continuare

Ceauşescu, „porumbelul păcii“ între China şi URSS

În 1964, Nicolae Ceauşescu a călătorit în Asia, ca să stingă polemica dintre China şi URSS. A negociat cu Mao Tze-dun, Kim Ir Sen şi Nikita Hruşciov, la Pekin, Phenian şi Piţunda.

La Pekin, în afara întâlnirilor oficiale cu reprezentanţii statului chinez, delegaţia română a avut şi alte contacte. Printre partenerii de convorbiri pe marginea polemicii chino-sovietice s-a aflat şi Kim Ir Sen, preşedintele Comitetului Central al Partidului Muncii din Coreea (CC al PMC).

Pe larg, Ion Gheorghe Maurer şi ceilalţi au conversat cu liderul nord-coreean după ce-au decolat spre Phenian, capitala Republicii Populare Democrate Coreene (RPDC). Timp de trei zile (12-14 martie 1964), gazdele şi oaspeţii au întors pe toate feţele schisma lumii comuniste. continuare

Stefan Cel Mare

In aprilie 1457, tanarul Stefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, in urma biruintei reputate asupra lui Petru Aron, a fost “ridicat domn” si “pomazuit spre domnie”, de mitropolitul Teoctist “la locul ce se chiama Direptatea”. Cronicarul Grigore Ureche – din Letopisetul caruia am citat aceste cuvinte – facea din el figura centrala a vechii istorii a Moldovei, socotindu-l aparatorul pamantului stramosesc in fata primejdiei tot mai amenintatoare a Semilunei, dar si unul din cei mai de seama ctitori de lacasuri sfinte din istoria tarii sale.

Cei 47 de ani de ani domnie n-au fost altceva decat o perioada de eforturi pentru apararea integritatii teritoriale si a independentei tarii sale. Insusi tronul Moldovei l-a cucerit prin lupta – la Doljesti pe Siret si Orbic in tinutul Neamtului (12 si 14 aprilie 1457) – impotriva lui Petru Aron, ucigasul tatalui sau Bogdan II. Acesta va tulbura aproape 17 ani nu numai viata interna a Moldovei, ci si raporturile ei cu vecinii. Fiindca s-a refugiat in Polonia, de unde putea veni cu ajutor polonez, tanarul domn a incheiat o intelegere cu regele Cazimir, in urma careia Petru Aron a trebuit sa se refugieze in Transilvania, in regiunea locuita de secui. Datorita acestui fapt, Stefan intreprinde o expeditie in regiunea respectiva, iar Petru Aron este nevoit sa ceara adapost la curtea regelui Ungariei – de origine romaneasca – Matei Corvinul. Urmeaza doua atacuri ale domnului moldovean impotriva cetatii Chilia (1462 si 1465), stapanita de unguri, inca din timpul lui Iancu de Hunedoara, drept plata pentru ajutorul pe care-l daduse altui domn moldovean, Petru II, ca sa ocupe tronul. La 25 ianuarie 1465 cetatea Chiliei intra in stapanirea Moldovei. Cucerirea Chiliei a dus insa la o expeditie a lui Matei Corvinul in Moldova in noiembrie – decembrie 1467, urmarind inlaturarea lui Stefan din domnie. Expeditia s-a incheiat cu infrangerea armatei ungare la Baia, unde regele a scapat cu viata. Peste doi ani Stefan a reusit sa inlature si pe pretendentul la tron Petru Aron, care a fost prins si decapitat.

De acum inainte Stefan si-a indreptat toate eforturile impotriva puternicului stat otoman, condus pe atunci de Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. In 1470 o oaste tatara era distrusa la Lipnic (Lipinti) in apropiere de Nistru. In urma unor expeditii ale lui Stefan in Tara Romaneasca, unde voia sa aiba un domn credincios, in locul celor impusi de turci, sultanul a trimis impotriva lui o armata puternica de 120.000 de oameni, comandati de Soliman Pasa. Cu toate ca avea numai 40.000 de ostasi, Stefan a obtinut o stralucita biruinta, in ziua de 10 ianuarie 1475 in apropierea orasului Vaslui, la confluenta Racovei cu raul Barlad (langa “Podul Inalt”). In urmatoarele trei zile ostasii moldoveni au urmarit si distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni si poloni, ci chiar si de cei turci. Unul din ei spunea ca “niciodata armatele turcesti n-au suferit un dezastru atat de mare”. Biruinta lui Stefan Voda cel Mare a impresionat atat de mult pe cronicarul polon Dlugosz, incat il elogia prin cuvintele: “O, barbat demn de admirat, intru nimic mai prejos ducilor eroici pe care ii admiram, care cel dintai dintre principii lumii a repurtat in zilele noastre o victorie atat de stralucita impotriva turcilor. Dupa parerea mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii si mai ales functia de comandant si conducator contra turcilor, cu sfatul comun, intelegerea si hotararea crestinilor, pe cand ceilalti regi si principi crestini trandavesc in lene, in desfatari si lupte civile”.

In urma victoriei repurtate, Stefan trimite o scrisoare, cu data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducatori de state din Europa medievala de atunci. Este una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevarata pagina de antologie, in care – consemnand victoria tarii sale pe care o considera ca “o poarta a crestinatatii” – cerea ajutor militar in eventualitatea unei noi expeditii otomane. Din nefericire, Stefan a primit numai felicitari si promisiuni, dar in ceasul marii inclestari care avea sa vina nu l-a ajutat nimeni.

In adevar, in iunie anul urmator, insusi sultanul Mohamed II a pornit in fruntea unei osti puternice sa pedepseasca pe domnul moldovean, cu intentia de a-i ocupa tara. In cursul lunii iunie Stefan izbuteste sa infranga ostile tatarilor care urmau sa se uneasca cu cele turcesti, fiind nevoiti sa se retraga dincolo de Nistru. Este infranta si avangarda ostilor otomane. Dar cu toate acestea, in ziua decisiva a luptei, la 26 iulie 1476, la Razboieni sau Valea Alba, oastea moldoveana a fost infranta de superioritatea zdrobitoare a armatei turcesti, care se ridica la aproximativ 150.000 de oameni. Aceasta lupta, memorabila pentru apararea pamantului strabun a fost consemnata si in pisania bisericii ridicate de Stefan dupa 20 de ani, la Razboieni, prin aceste cuvinte induiosatore: “…S-au ridicat puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate puterile sale rasaritene… si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei. Si au ajuns pana aici, la locul numit Valea Alba. Iar noi, Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru am iesit inaintea lor si am facut mare razboi cu ei, in luna iulie 26; si cu voia lui Dumnezeu au fost infranti crestinii de pagani. Si au cazut acolo multime mare de ostasi ai Moldovei…”.

Cu toata infrangerea suferita, Mahomed nu si-a vazut gandul implinit. Ajungand la Suceava, a dat ordin ca orasul sa fie ars; cetatea n-a putut fi insa cucerita, fiind aparata de hatmanul Sendrea cu ostasii lui. Tot asa n-au putut fi cucerite nici cetatile Hotin si Neamt. Foamea si ciuma bantuiau in toata armata turceasca. In astfel de conditii, sultanul a fost nevoit sa dea ordin de retragere, fara sa-si fi realizat planul de cucerire a Moldovei.

In anii urmatori Stefan a facut noi incercari de a pune un domn credincios in Tara Romaneasca, dar fara rezultat. De fapt si imprejurarile externe ii erau nefavorabile. Regele Cazimir al Poloniei incheiase inca din primavara anului 1476 – deci inainte de lupta de la Razboieni – o intelegere cu sultanul; acelasi lucru l-au facut in anii urmatori Venetia, apoi Ungaria. Cu alte cuvinte, Moldova ramanea singura in fata puterii otomane in plina expansiune. Sultanul Baiazid II, succesorul lui Mahomed II, porneste o noua expeditie in 1484, terminata cu ocuparea Chiliei si a Cetatii Albe. Era o lovitura puternica odata Moldovei, caci de acum inainte, garnizoanele turcesti instalate aici vor constitui o permanenta amenintare pentru Moldova; se adaugau si greutatile de ordin economic-comercial, caci importurile si exporturile moldovenesti de la Catlabuga si Scheia n-au putut schimba situatia. In cele din urma, insusi Stefan a fost nevoit in 1489 sa incheie un tratat de pace cu turcii, platind Imperiului Otoman un haraci de 3000 de florini venetieni. Probabil in acest an Stefan primeste din partea lui Matei Corvinul doua feude in Transilvania: Ciceul pe Valea Somesului si Cetatea de Balta, pe Tarnava Mica, ca o compensatie pentru pierderea Chiliei si Cetatii Albe. Se statorniceau astfel noi raporturi cu Ungaria.

In schimb, spre sfarsitul domniei, in 1497, regele polon Albert a pornit o campanie impotriva Moldovei, cu gandul de a-l pune domn pe fratele sau Sigismund. Suceava a fost asediata timp de trei saptatmani. Rezultatul este bine cunoscut: oastea polona a fost zdrobita de Stefan in Codrul Cosminului, un alt corp de oaste era nimicit de vornicul Voldur la Lentesti. In anul urmator are loc o expeditie moldoveneasca in Polonia. Conflictul se incheie printr-un tratat moldo-polon, in 1499.

Un alt aspect din multipla activitate desfasurata de marele domnitor, care trebuie sa fie pus in lumina, este cel de ctitor lacasuri sfinte. Principalele manastiri ridicate de inaintasii sai in scaun (Probota, Moldovita, Bistrita, Humor, Bohotin, Chiprieni s.a.) si-au continuat existenta, primind felurite danii din partea lui Stefan. Dar numarul lacasurilor de inchinare a sporit prin manastirile, schiturile si bisericile de mir ridicate de Stefan insusi sau de unii dintre dregatorii sai. La multe din ctitoriile inaintasilor sai a ridicat constructii noi ori a refacut cu cele existente. De pilda, la manastirea Neamt a ridicat din temelie o biserica noua cu hramul Inaltarea Domnului, existenta si astazi, ispravita la 14 noiembrie 1497. La Bistrita a zidit o clopotnita cu paraclis, care, de asemenea, dainuieste pana in zilele noastre. In ultimii ani de domnie a inaltat o biserica noua la manastirea Dobrovat. Toate trei au fost inzestrate cu o serie de danii: mosii, mori, iazuri cu peste, prisaci s.a

O alta ctitorie a lui Stefan este Voronetul, ridicata pe locul unui schit din lemn, in care, potrivit traditiei, ar fi trait Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat si cuvant de mangaiere in ceas de grea cumpana in timpul luptelor pentru apararea pamantului stramosesc. Biserica – cu hramul Sfantul Gheorghe – a fost ridicata in mai putin de patru luni, din 26 mai pana in 14 septembrie 1488. Ea si-a castigat un renume deosebit in lumea intreaga pentru picturile sale exterioare, realizate in jurul anului 1547, sub indrumarea mitropolitilor Teofan I si Grigorie Rosca.

alta latura a vietii bisericesti din timpul domniei lui Stefan este cea culturala, indrumata indeaproape de mitropolitii tarii Teoctist I (1452-1478) si Gheorghe (1478-1508). In manastirile ctitorite de el sau de inaintasii lui s-a desfasurat o apreciabila activitate de copiere a unor manuscrise, in limba slavona, fie carti de slujba, fie traduceri din literatura patristica. Dupa activitatea indelungata a copistului-miniaturist Gavriil Uric, in prima jumatate a secolului al XV-lea, in cursul domniei lui Stefan si-au desfasurat activitatea alti mesteri ai scrisului. Sub indrumarea egumenilor Ioasaf, Paisie si Spiridon, manastirea Putna a devenit cel mai insemnat centru cultural-artistic al tarii. Un ieromonah de aici, cu numele Nicodim, a copiat, in 1473, un Tetraevanghel slavon (azi in Muzeul de Istorie din Bucuresti), cea mai reusita opera caligrafica-miniaturistica din epoca marelui domnitor. A fost copiat pe pergament, cu frontispicii si chenare bogate, cu chipurile celor patru evanghelisti. Ceea ce impresioneaza insa, in mod deosebit in acest manuscris este portretul policrom al lui Stefan cel Mare, in genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, asezata pe tron cu pruncul Iisus in brate; domnitorul, cu plete blonde si ochi albastri, este imbracat intr-o tunica de brocart rosu deschis. Tot la Putna a lucrat caligrafii si miniaturistii Casian, Paladie, Spiridon Paisie, Iacob si altii, care au copiat diferite carti liturgice si Cuvantari ale unor mari Parinti bisericesti s.a

Din toate cele aratate pana aici, se desprinde ca Stefan cel Mare a fost un neintrecut carmuitor de osti si aparator al pamantului stramosesc si am putea spune, fara exagerare, un aparator al intregii Europe centrale in fata cuceririlor turcesti, un priceput diplomat, un bun indrumator al treburilor interne ale tarii si un mare ctitor de lacasuri sfinte. Era insufletit de o credinta puternica in Dumnezeu, din mila Caruia se socotea domn al Moldovei; a vegheat cu grija la bunul mers al vietii bisericesti din tara sa, la dezvoltarea artei si culturii. Bisericile si manastirile zidite de el, pe tot cuprinsul pamantului romanesc, dar si in afara hotarelor, activitatea exceptionala de ordin cultural-artistic care s-a desfasurat din cele mai multe din ele sunt marturii graitoare ale unei epoci de maxima stralucire, care poarta pecetea geniului creator si indrumator al marelui domn.

A trecut la cele vesnice intr-o zi de marti, la 2 iulie 1504. Sfarsitul domniei sale este prezentat de Grigore Ureche in aceste miscatoare cuvinte: “Iara pe Stefan Voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastirea Putna, care este zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostea toti ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura. Ca dupa moartea lui, pana astazi ii zic sveti (sfantul n.n.) Stefan Voda, nu pentru suflet, ci ieste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fost om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile nimenea din domni nici nainte, nici dupa aceia l-au ajuns”.

Burebista

Burebista, rege dac (70-44 i.e.n.). „Ajuns in fruntea neamului sau care era istovit de razboaie dese, getul Burebista s-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat in cativa ani a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine, ajungand sa fie temut chiar si de romani”, astfel sintetizeaza Strabon din Amaseia, geograf si istoric grec, care isi redacta opera la putin timp de la disparitia lui Burebista, personalitatea conducatorului dac. Mai dispunem ce-i drept, de marturiile lui Strabon si ale lui Iordanes. Cel dintai spune despre intemeietorul statului dac ca era “barbat get” , dar aceasta informatie nu ne permite nici macar sa stabilim mai precis originea lui Burebista, caci geograful din Amaseia, ca multi alti autori greci ii numeste “geti” si pe locuitorii din interiorul arcului carpatic. Cat despre Iordanes, el staruie mai mult asupra personalitatii marelui preot Deceneu decat asupra regelui.Mai dispunem de caracterizarea pe care i-o face lui Burebista epigrafa dionysopolitana in cinstea lui Acornion, dar aceasta se refera nu atat la personalitatea regelui, cat la rezultatul actiunilor sale politice si militare. Trebuie sa recunoastem, asadar, ca izvoarele antice nu ne dau nici un fel de informatii directe despre omul Burebista, despre trasaturile sale fizice si morale. Este neindoielnic ca aproape patru decenii din istoria Daciei au fost marcate de personalitatea lui Burebista si ca o parte din opera infaptuita de el i-a supravietuit, influentand evolutia ulterioara a statului dac pana in momentul cuceririi Romane. Dar este tot atat de sigur ca Burebista a fost produsul epocii sale, ca realizarile lui s-au intemeiat pe anumite conditii istorice reale si pe anumite cerinte obiective ale societatii dacice. Despre familia lui Burebista nu se stie absolut nimic, desi multa vreme s-a crezut ca o inscriptie greceasca, decretul in cinstea lui Acornion din Dionysopolis, l-ar mentiona pe tatal regelui. Acest “tata” era un personaj important si puternic, caci el se dovedeste capabil sa-i scuteasca pe cetatenii din Dionysopolis de ceva, probabil de un tribut. Aflat initial in fruntea unei formatiuni statale locale, Burebista, om de stat inzestrat cu remarcabile calitati de organizator, strateg militar si diplomat, reuseste sa unifice formatiunile politico-militare geto-dace din spatiul carpato-dunareano-pontic sub autoritatea sa si sa puna astfel bazele unui puternic regat cu centrul, probabil, in Podisul Transilvaniei. In intreaga sa actiune, Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul si sfetnicul cel mai apropiat. Reorganizat de Burebista, care putea, potrivit afirmatiilor aceluiasi Strabon, sa mobilizeze o armata de 200.000 de luptatori, se impune la jumatatea secolului I. i.e.n. ca principala forta politica si militara din Europa Centrala si de la Dunarea de Jos. Razboaiele purate de Burebista dezvaluie si alta latura a personalitatii sale. Raida incheiere victorioasa a campaniei impotriva celtilor ne indeamna sa credem ca ofensiva regelui a constituit o surpriza pentru acestia. Pe de alta parte, o inscriptie Histriana lasa sa se inteleaga ca Burebista stia sa organizeze un asediu de lunga durata, iar cucerirea litoralului Pontic dovedeste ca zidurile masive de piatra ale cetatilor grecesti nu constituiau pentru el un obstacol de netrecut. In sfarsit, nici un izvor nu spune ca Burebista ar fi pierdut vreo batalie si cu atat mai putin vreuv razboi. Totul indreptateste concluzia ca regele dac a fost si un mare comandant militar.

Politica externa:
Politica externa a statului lui Burebista, deosebit de activa si indrazneata, este indreptata spre redobandirea vechilor tinuturi dacice si spre contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura pe intreaga linie a Dunarii. Pe plan militar primele mari acţiuni îl găsesc pe Burebista atacând în 74 sudul Dunării în alianţa cu scordiscii pe care însă mai apoi din cauza unor neînţelegeri îi nimiceşte. În jurul anului 60 nimiceşte celţii boi şi taurisci in fruntea cărora se afla Critasiros. Mai apoi intre anii 55-48 cucereşte întregul litoral pontic între Olbia şi Apollonia.

Pe plan diplomatic duce tratative cu Pompeius căruia îi şi oferă ajutor militar şi care vorbeşte în faţa Senatului roman de un prieten personal (poate Burebista). Probabile legături diplomatice are cu dalmaţii când s-ar fi putut amesteca în răscoala acestora pe malul Adriaticii. Se presupun legături şi cu Midridates VI Eupator deşi puţin probabile. Primul obicetiv il constituie, in jurul anului 60 i.e.n., inlaturarea suprematiei celtice din reg. Dunarii Mijlocii. Amploarea si vigoarea acestui efort militar, precum si succesul sau gasesc ecou si in izvoarele istorice care consemneaza completa nimicire a triburilor celtilor boii aflati sub conducerea lui Critasiros, precum si a celor taurisci; in urma acestei victorii, hotarele apusane ale Regatului dac sunt fixate pe Dunarea Mijlocie si Muntii Slovaciei. Infrangerea ulterioara a scordiscilor, triburi celtice din zona de varsare a Tisei in Dunare, aduce siguranta frontierei de sud-vest a Daciei si deschide perspectiva organziarii de incursiuni in sudul Dunarii, in Macedonia si Illyria, creind premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista pe linia Muntilor Balcanici. In anii 55-48, atentia lui Burebista se indreapta spre rasarit, unde, dupa infrangerea lui Mithradates VI Eupator, regele Pontului, Roma reusise temporar, in urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus, din anii 72/71, sa-si extinda autoritatea aspura oraselor grecesti vest-pontice. Triburile bastarnilor si sarmantilor de la est de Dacia si din regiunile nord-pontice sunt infrante, Burebista impunand apoi autoritatea statului dac coloniilor grecesti de pe litoralul septentrional si apusean al Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, si pana la Apollonia, situata pe tarmul golfului Burgas in Tracia. Orase care s-au opus, precum Olbia, Histria si Mesambria, sunt asediate si luate cu asalt, suferind grave distrugeri si fiind obligate sa accepte apoi garnizoane dacice. Burebista ajunge astfel „stapanul tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare”, devenind „cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum il numeste o inscriptie greaca contemporana. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni in razboiul civil dintre Caesar si Pompei din statul roman, trimitand in preajma bataliei de la Pharsalos (48), la cel din urma, ca sol, pe Acornion din Dionysopolis. Infrangerea si moartea lui Pompeius Magnus fac ca oferta de alianta a lui Burebista sa nu se materializeze. Victorios in razboiul civil, Caesar pregatea, se pare, o campanie indreptata impotriva rivalului sau din Carpati. Dupa asasinarea lui Caesar in Forumul din Roma, are loc si disparitia violenta a lui Burebista, victima probabil a unui complot al aristocratiei separatiste. Statul intemeiat de el se destrama initial in 4, apoi in 5 parti, intr-una dintre acestea mentinandu-se la putere Deceneu.

Politica Interna
Unificarea tuturor dacilor sub acest regat uriaş a avut loc pe mai multe planuri:
– militar: cu o oaste, după izvoare de 200.000 de ostaşi bine antrenaţi fizic şi tactic, cifra plauzibila dacă ne gândim că azi se cunosc sute de localităţi geto-dacice şi că armata a avut şi elemente străine.
– social: cel mai probabil că în ajutorul lui Burebista a venit marea majoritate a comaţilor dar putini pileaţi împărtăşindu-i visul. Aici ar trebui menţionat şi numărul populaţiei: dacă la un luptător se considera patru necombatanţi rezulta o populaţie de circa un milion de oameni.
– administrativ: Burebista conducătorul suprem care convinge cu mai multă sau mai puţină forţă, Deceneu este cel care convinge cu blândeţe şi inteligenţă, iar curtea competentă îi ajută pe cei doi să-şi pună planurile în aplicare.
– economic: bate moneda pentru că cea existenta devine insuficientă comerţului care atinge cote uriaşe, fapt susţinut cu certitudine de arheologie.
– juridic: se redactează vestitele belagines.
– moral-religios: oamenii sunt aduşi la o viaţă după norme morale avangardiste implementate în mare parte cu ajutorul religiei.

Capitala
Pentru a susţine ipoteza mea mă voi referi la un scurt pasaj din decretul dyonisopolitan (din rândul 6) în care ni se spune că Acornion nefiind mulţumit cu întrevederea cu tatăl lui Burebista, pleacă la „drum lung” pentru a-l întâlni pe regele însuşi. Ce drum mai lung faţă de Dyonisopolis poate fi decât unul până la Costeşti?
Iată cum au stat poate lucrurile: Burebista cu o oaste de luat în seamă pleacă din Argedava cu gândul la locurile de lângă Orăştie. Se stabileşte la cea mai mare cetate de la acea oră de lângă Orăştie: la Costeşti de unde va activa un timp. Construieşte apoi Sarmizegetusa.
Aşadar Costeşti a fost o capitală temporară, Sarmizegetusa una ideologică, religioasă, pe măsura regatului înfăptuit de marele rege şi un refugiu suprem. Oricum regele sigur era nevoit să circule neîncetat astfel capitala fiind unde era regele.

Sfarsitul

Care a fost sfarsitul lui Burebista?
Ştirile despre acest eveniment ne lipsesc cu desăvârşire, se poate specula doar, probabil un asasinat între anii 44-42 într-o „revoltă de palat”. Adica potrivit lui Strabon, el “a pierit din pricina unei rascoale mai inainte ca romanii sa apuce a trimite o armata impotriva lui”.Nu se poate spune cu precizie nici cine au fost conjuratii. S-ar putea ca inlaturarea lui Burebista sa fi fost pusa la cale chiar de romani. S-a formulat si ipoteza ca, deoarece politica lui Burebista ameninta sa impinga Dacia intr-un conflict cu Roma, inasusi Deceneu l-ar fi inlaturat pe acela al carui principal consilier si colaborator fusese atatia ani pentru a inaugura o noua politica.

Prin marturire faptelor sale, Burebista apare ca o personalitate complexa. El a fost intemeitorul statului dac, unificatorulpe plan politic al lumii geto-dacice, creatorul sistemului de fortificatii din Muntii Orastiei, aparatorul independentei Daciei, regele care a inteles comandamentele vremii sale si care a stiut sa gaseasca mijloacele cele mai potrivite pentru a-si atinge scopurile politice. Intr-un cuvant, el trebuie privit ca un om politic clar vazator si ca un mare comandant, iar epoca sa ca una din cele mai importante din trecutul istoric al poporului nostru.

“…Burebista, getul, luand conducerea poporului sau a ridicat pe oamenii acestia … asa incat in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor aproape pe toti vecinii; ba era de mare primejdie si pentru romani, pentru ca trecea Dunarea fara sa-i pese de nimeni si prada Tracia pana in Macedonia si in Iliria, iar pe Celti cei ce se amestecasera cu tracii si ilirii i-a pustit cu totul…”

Iancu de Hundoara – “Atletul lui Christos”

Devenind adevaratul conducator al gruparii favorabile regelui Vladislav I Jagello, Iancu de Hunedoara a fost rasplatit din plin de catre acesta, demnitatea cea mai importanta ce i-a fost încredintata fiind aceea de voievod al Transilvaniei, în 1441. În acest fel el a reusit sa imprime regatului Ungariei o linie politica predominant antiotomana, conflictele din Europa Centrala cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) si cu Jan Jiskra, aliatul acestuia si adevaratul stapân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Astfel, marile actiuni militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate si o îndrazneala putin obisnuite în acea vreme, încep în 1441, când el înfrânge în teritoriul sârbesc, pe Ishak, beiul de Semendria . Apoi, în anul urmator, Iancu a facut fata unei puternice ofensive otomane, dupa înfrângerea de la Sântimbru (18 martie), el reusind sa-l zdrobeasca complet, lânga Sibiu, pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie sa obtina o noua mare victorie pe râul Ialomita, împotriva beilerbeiului Rumeliei, Sehabeddin, victorie care a marcat începutul luptelor sale ofensive împotriva turcilor

Pentru politica sa ofensiva antiotomana, Iancu avea nevoie de liniste la granitele apusene si de cooperarea cât mai multor puteri crestine. Linistea a fost obtinuta prin încheierea, în vara lui 1443, a unui armistitiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, dupa moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul (1453-1457). În schimb , sprijinul puterilor crestine lasându-se asteptat, Iancu, împreuna cu regele Vladislav I, a trecut la ofensiva. “Campania cea lunga”, una dintre cele mai stralucite realizari militare ale vremii, pe care voievodul transilvan a condus-o împotriva turcilor din sudul Dunarii, la sfârsitul anului 1443 si începutul lui 1444 a contribuit, în mod indiscutabil, la declansarea rascoalei antiotomane a poporului albanez, condusa de Skanderbeg, la declansarea altor rascoale antiotomane în Balcani si la clarificarea pozitiei puterilor crestine apusene în privinta sprijinului pe care aveau sa-l acorde luptei antiotomane pe viitor.

Evident, nu toate puterile crestine erau dispuse sa se angajeze în lupta antiotomana. Dintre cele apusene, pentru ca nu se punea problema celor rasaritene, aflate deja în lupta cu turcii, au raspuns pozitiv, datorita unor interese specifice, în afara papalitatii, Alfons V de Aragon si Neapole (1416-1458), Venetia si ducatul Burgundiei.

Daca pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua sa reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval , pentru Alfons V , la fel ca si pentru Venetia , cruciada reprezenta o modalitate de a-si apara propriile interese comerciale, politice si militare în Mediterana Orientala si Peninsula Balcanica. Pentru ei, popoarele si statele crestine din aceste zone puteau fi tot atât de periculoase ca si turcii otomani, iar cu acestia se putea ajunge la acorduri si tratate care sa le protejeze interesele la fel de bine, daca nu chiar mai bine, decât lupta deschisa. Un exemplu de stat italian care a promovat cu consecventa aceasta a doua cale, de colaborare si întelegere cu turcii, a fost Genova.

Daca înainte de “Campania cea lunga” Alfons V si Venetia au raspuns la chemarea pentru cruciada lansata de papa Eugen IV la 1 ianuarie 1443 , cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote, promisiuni neacoperite, dupa stralucitele victorii ale lui Iancu de Hunedoara situatia s-a schimbat, victoria împotriva turcilor si alungarea acestora din Europa parând a fi fapte aproape împlinite si, în consecinta, prada rezultata în urma acestor evenimente nu trebuia scapata din mâini. Apatia si lipsa de dorinta de a lupta cu turcii s-au transformat cu o rapiditate extraordinara într-o nerabdare periculoasa de a da lovitura de gratie Imperiului otoman.

Faptul ca în 1443 statele crestine nu au trimis flota promisa si nici un alt fel de ajutoare, tocmai în momentele în care Iancu de Hunedoara si Vladislav I al Ungariei faceau un efort deosebit pentru a da lovitura de gratie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de Caramania , explica de ce în anul urmator cei doi au avut ezitari cu privire la tratativele cu turcii. Aceasta lipsa de coordonare a actiunilor militare si diplomatice, rezultat al contradictiilor care sfâsiau lumea italiana, ca si întreaga Europa crestina, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adica al ultimei încercari serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Dar, pâna la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii repurtate de Iancu de Hunedoara în “Campania cea lunga”, se crease, în 1444, în sud-estul Europei o situatie strategica si politica deosebit de favorabila pentru fortele crestine, situatie care, pentru a se putea concretiza într-o eventuala înfrângere hotarâtoare a turcilor, avea nevoie de o perioada de consolidare pe care numai încheierea unei paci cu sultanul o putea oferi. Constient de acest lucru, Iancu a reusit sa-l determine pe regele Vladislav I al Ungariei sa accepte propunerile avansate de turci, astfel încât, la 12 iunie, a încheiat la Adrianopol un tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru crestini, care va fi ratificat de regele maghiar în luna iulie la Seghedin .

Tot în aceasta perioada, pentru a-si consolida baza politica din Balcani, Iancu a intervenit activ în Bosnia, reusind sa încheie, la 10 iunie 1444, un tratat de alianta cu regele Stefan Toma, rege care, de altfel, fusese recunoscut si întarit în domnie de Vladislav I ca urmare a recomandarilor sale .

Dar nu toti cei interesati de lupta antiotomana vedeau lucrurile la fel de clar ca voievodul transilvan. Pe multi, victoriile rapide ale acestuia, i-au facut sa creada ca organizarea unei noi expeditii ar fi suficienta pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre acestia aflându-se mari nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei , regele Alfons V si Venetia . Interesant de remarcat este faptul ca toti acestia au cerut cu multa insistenta organizarea, cât mai repede cu putinta, a unei noi expeditii cruciate, toti au facut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a trimis aproape nimic, iar atunci când s-a trimis câte ceva, ajutoarele au ajuns mult prea târziu pentru a mai fi eficiente. Într-un cuvânt, toti doreau sa-si satisfaca propriile interese politice, teritoriale, comerciale si de prestigiu, lasând însa întreaga povara a luptei antiotomane în sarcina lui Iancu de Hunedoara si a armatei sale, în care ponderea principala revenea elementului românesc. Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totala de coordonare a actiunilor au dus, în cele din urma, la tragicul deznodamânt de la Varna, care a anulat, practic, roadele numeroaselor victorii din “Campania cea lunga” si a rupt din nou echilibrul din Balcani în favoarea turcilor.

În timp ce unii aliati traditionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta antiotomana, ajungând la o întelegere cu turcii , Alfons V si venetienii au insistat cu hotarâre pentru ruperea pacii cu sultanul si declansarea ostilitatilor. Primul avea pretentii teritoriale asupra Atenei, Patrasului si a peninsulei Gallipoli , în timp ce venetienii urmareau sa cucereasca si ei Gallipoli, dar si Salonicul, daca ar fi fost posibil , la care se adaugau si orasele albaneze Valona, Ianina si Argyrocastro, dar numai daca ar fi fost evacuate de turci .

MIRCEA CEL BATRÂN

La 23 Septembrie 1386, acum 610 ani, urca pe Tronul Munteniei Mircea cel Batran, unul din cei mai straluciti voievozi romani, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar.

In timpul domniei sale, deci intre 1386 si 1418, Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile, cum reese din impunatorul titlu pe care l-a purtat : „Eu cel intru Hristos Dumnezeu binecredinciosul si bine cinstitul si de Hristos iubitorul si singurul stapanitor, Io, Mircea, mare voievod si domn, cu mila si cu darul lui Dumnezeu stapanind si domnind peste toata Tara Ungrovalahiei si partile de peste munti, inca si spre partile tataresti, si Almasului si Fagarasului herteg, si Banatului de Severin domn, si de amandoua partile peste toata Dunarea si pana la marea cea mare,si cetatii Darstorului stapanitor”.

Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. De remarcat ca toate luptele pe care Mircea cel Batran a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a incheiat aliante trainice in lupta comuna antiotomana. Dar, raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o intelegere cu Poarta, plata haraciului, modalitatea de a pastra fiinta statului muntean si a-i asigura continuitatea vietii politice.

Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor), castigata de otomani. Asteptandu-se la razbunarea turcilor, Mircea ia masuri, incepand cu consolidarea Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu.
In anul 1393, turcii cuceresc Bulgaria, care va fi ulterior transformata in pasalac, precum si o parte a Dobrogei, peste care stapanea Mircea. Acesta trecu Dunarea pentru a-si apara supusii, fiind ucisi sau robiti multi musulmani, fapt considerat un „dezastru” de un cronicar turc.
In anul urmator, 1394, sultanul Baiazid Ilderim (Fulgerul) aduna o mare oaste otomana ca sa pedepseasca indrazneala voievodului roman, chemand si pe vasalii sai, Stefan Lazarevici al Serbiei, Constantin Dejanovici, cneaz de Velbujd si Marco Kralievici din Prilep. Ostirea turceasca trecu Dunarea langa Severin si incepu sa inainteze spre Curtea de Arges , cetate de scaun a domnului muntean.

Batalia decisiva s-a dat la Rovine, la 10 Octombrie 1394, fiind castigata de Mircea, constituind una din cele mai celebre victorii romanesti asupra cotropitorilor otomani.

Mircea era constient de puterea turcilor si de unele dificultati interne, ca de exemplu aparitia unui pretendent la tron, un anume Vlad, care se inchina turcilor si fu numit domn. Dupa o lupta cu turcii, in zona Argesului, Mircea trece muntii si incheie la Brasov, la 7 Martie 1395, un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei, tratat care prevedea ajutorul reciproc in lupta antiotomana. Astfel, in Aprilie 1395, Mircea reuseste sa alunge pe turci peste Dunare, recucerind cetatea Turnu.
Sigismund, vazandu-se direct amenintat de otomani, a cerut Papei si capetelor incoronate europene ajutoare pentru stavilirea urmasilor semilunei. In urma acestui apel, in luna Mai 1396, incep sa soseasca la Buda cavalerii burgunzi si francezi, apoi cei germani si englezi, astfel ca in vara expeditia contra turcilor se porni. Rand pe rand cad cetatile Vidin, Rahova si altele, dar Nicopole rezista. Baiazid ia conducerea armatelor otomane si confruntarea decisiva intre crestini si musulmani are loc la Nicopole la 28 Septembrie 1396. Mircea, care intre timp reusise sa-l inlature pe Vlad, se alatura armatei crestinilor si, cunoscand cel mai bine felul de atac al turcilor, se ofera sa atace el primul. Insa, ducele Burgundiei, Jean de Nevers, mandru de fala celor sase mii de cavaleri de sub comanda sa, obtinu de la Sigismund onoarea de a deschide el lupta, ceea ce s-a dovdit a fi o eroare. Greii cavaleri inzauzati inainteaza prea adanc in campul otoman, aripile turcesti s-au inchis brusc si cavalerii fura macelariti. Insusi regele Sigismund abia scapa cu viata, fugind cu o corabie pe Dunare, apoi pe mare. Nicopole a fost o catastrofa pentru armatele crestinilor.

Mircea se astepta acum la represalii din partea turcilor, care n-au intarziat. Ca de obicei, in anul urmator, 1397, Baiazid trecu din nou Dunarea, in fruntea unei armate numeroase, si in lupta de pe Ialomita a fost a doua oara invins de Mircea. O alta armata turceasca, care a pradat Ungaria in anul 1400, a cunoscut aceiasi soarta, scapand cu viata numai vreo trei mii de soldati din cele zece mii cat fusesera la inceput, cum scrie un scriitor italian contemporan.

In anii urmatori turcii n-au mai atacat Muntenia, Baiazid organizand campania de cuceriri in Grecia si Asia Mica, si straduindu-se sa cucereasca Constantinopolul.
In anul 1399 a murit domnul Moldovei, Stefan I, in locul lui fiind ales ca domn Iuga, zis Ologul. Mircea a socotit ca a venit timpul sa aiba in Moldova un domn prieten ; de aceea a trecut in Moldova si l-a pus domn pe fratele acestuia, Alexandru cel Bun (1400-1432), unul din figurile luminoase ale istoriei romanesti.

Baiazid, care distrusese floarea cavalerilor europeni, stia ca nu poate infrange dorinta de libertate a romanilor, dar, in orgoliul sau, dorea sa razbune infrangerile armatei sale din anul 1400. In clipa cand se pregatea sa atace din nou pe Mircea, a fost atacat de un vecin de-al sau din rasarit, apoi a incercuit Constantinopolul, cand i-a sosit vestea ca a intrat in imparatia otomana Timur-Lenk, cel Schiop, Sahul Persiei, in fruntea unei mari armate. Cele doua armate s-au confruntat decisiv in batalia de la Ankara din anul 1402, Baiazid fiind infrant si luat prizonier.
Dupa moartea lui Baiazid au urmat lupte intre fiii acestuia pentru domnie, care au permis vecinilor, cel putin pentru o vreme, sa scape de primejdia otomana. Astfel, imparatul de la Constantinopol a recastigat cateva cetati, Stefan Lazarovici s’a proclamat independent, iar fiii lui Strasimir si Sisman au vrut sa elibereze Bulgaria, dar n-au reusit. Mircea a trecut Dunarea si a cuprins sudul Dobrogei. Cetatea Darstorului i-a deschis portile, ca de altfel si Chilia, unde negustorii italieni din Genova l-au chemat pe domn si i-au cerut protectia.

Pentru scurt timp, Mircea a nutrit speranta ca primejdia otomana poate fi inlaturata prin alungarea turcilor din Europa ; se bizuia pe puterea armatei sale si pe ajutoarele principilor crestini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se intalnise la Severin in toamna anului 1406, si pe Stefan Lazarovici al sarbilor, pe care-l ajutase in recucerirea cetatii Belgradului.
Dar, repede, domnul muntean s-a convins ca nu se poate bizui decat pe ai sai : Sigismund promisese mult dar nu facuse nimic. Totusi, Mircea va incerca un fin joc diplomatic pentru slabirea puterii otomane, si anume sprijinirea lui Musa, fiul lui Baiazid, in lupta pentru tronul otoman. L-a adus pe acesta in Tara Romaneasca, i-a aratat o atentie deosebita, ba mai mult, a trimis la Constantinopol pe fiul sau, Vlad, ca sa-i indemne pe bizantini sa-l sprijine pe Musa. Mircea il ajuta pe Musa si cu o armata condusa de nepotul sau, Dan, gratie careia Musa il bate, in 1411, pe Soleiman si se proclama sultan de Adrianopol. Musa ii ofera lui Mircea o serie de posesiuni in dreapta Dunarii, cum vedem la adausul la titlurile sale : „si stapanitor al mai multor cetati turcesti”. Pentru o vreme, Tara Romaneasca cunoaste pacea si se reface dupa atatea lupte grele.
In anul 1413, Musa este infrant de un alt frate, Mahomed, care nu uita sprijinul pe care Mircea l-a dat lui Musa. Musulmanii trec din nou Dunarea si cuceresc din nou cetatile cheie, Giurgiu si Turnu, si ocupa Dobrogea, pe care o vom recuceri prin lupta abia in anul 1877. Mircea l-a ajutat pe un alt pretendent la tronul sultanului, pe Mustafa, care a stat un an la Curtea de Arges, dar si acesta a fost invins de Mahomed, in anul 1416. Cu aceasta se incheie orice incercare a domnului muntean de a sprijini un sultan care sa-i fie recunoscator.Mircea este obligat sa recunoasca superioritatea puterii otomane : a dus tratative cu sultanul si a acceptat sa-i platesca bir, haraciul anual, in schimbul independentei tarii ; era rascumpararea pacii prin tratatele numite „capitulatii”, care garantau neamestecul turcilor in organizarea interna a Tarii Romanesti.
Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Batran a fost principele crestin care s’a bucurat de cea mai mare faima si autoritate in rasaritul Europei, fiind singurul care a invins de doua ori pe temutul Baiazid Ilderim. Venetienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii crestini care au luptat cu otomanii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit „Principe intre crestini, cel mai viteaz si cel mai ager”.

Politica interna a lui Mircea cel Batran s-a axat pe dezvoltarea comertului si a vietii economice. In anii 1403 si 1409 a incheiat tratate economice cu lipovenii, iar in anul 1413 cu brasovenii. Tara Romaneasca exporta blanuri, piei, vite, sare, miere, ceara, grau, peste si branza, iar importurile veneau atat din rasarit, cat si din apus.
Ca multi alti voievozi romani, Mircea cel Batran este si ctitor de biserici. Cea mai de seama manastire construita de Mircea este Cozia, care avea sa serveasca de necropola
domneasca, lui si familiei sale. Din hrisovul de danie din 20 Mai 1388, anul zidirii Coziei, rezulta ca „a ridicat din temelie o manastire in numele sfintei si de viata datatoarei si nedespartitei Treimi . . . la locul numit Calimanesti, pe Olt”. In total s-au pastrat 36 de acte de danii pentru aceasta manastire, incepand cu anul 1388 si terminand cu anul 1508.
Biserica mare a manastirii Cozia este construita in plan triconic, cu pronausul patrat si naosul dreptunghiular, acoperit cu o bolta semicilindrica tencuita si din trei randuri de caramizi, impartite in trei registre cu doua braie colorate in alb-rosu. In registrul mijlociu se remarca ancadramentele ferestrelor, cu sculpturi cu motive vegetale. Sub cornisa exista un rand de arcuri de piatra sculptata, iar in mijlocul arcadelor sunt rozete din piatra sculptata.
Manastirea Cozia pastreaza pana azi chipul ctitorului Mircea, impreuna cu al fiului sau Mihail. Mircea ne apare tanar, asa cum era cand a zidit manastirea, de talie mijlocie, cu ochii albastri si par castaniu. Este imbracat cu vesminte bogate, cu haina scurta, cu ciorapi stramti pe pulpa piciorului, pe genunchi avand cusut cu fir de aur vulturul cu doua capete. Deasupra poarta o hlamida din purpura, prinsa pe umarul drept cu o agrafa de aur batuta cu pietre scumpe, ca la imparatii bizantini sau regii francezi. Pe cap poarta o coroana cu trei colturi, semn de mare domn.

Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 Ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 Februarie acelasi an.

Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun, fiu al lui Roman I, a fost sprijinit în preluarea domniei de catre Mircea cel Batrân. Acesta a devenit domn împotriva vointei regelui Vladislav Iagello, a feudalilor poloni si lituanieni si a lui Witold, mare cneaz al Lituaniei, var cu regele, care ar fi vrut sa înscauneze în Moldova pe Ivascu, fiul lui Petru Musat. Alexandru a depus juramânt de credinta regelui Poloniei si lui Witold, la 25 martie 1400, la Brest în Polonia. Acesta a renuntat la Tara Sepenitului si la suma împrumutata de Vladislav Iagello de la Petru Musat.

Domn din aprilie 1400, Alexandru (supranumit cel Bun) va îngadui lui Mircea sa exercite mai multa vreme influenta sa asupra celeilalte domnii românesti , din Moldova. Interventia sa pe lânga Patriarhia din Constantinopol va fi hotarâtoare pentru recunoasterea Mitropolitului Moldovei si asezarea acestuia la Suceava (26 iulie 1401) – expresie a independentei politice a românilor de la rasarit de Carpati, dar si a colaborarii strânse între cei doi domni.

Dupa model muntean, Alexandru va organiza structura administrativa a tarii, traditia atribuindu-i întemeierea dregatoriilor. În acest context, a fost fixat si hotarul dintre Moldova si Tara Româneasca în zona Dunarii de Jos, unde se interfera autoritatea conducatorilor politici de la Suceava si Târgoviste.

În virtutea unei traditii politice initiate de primii Musatini, Alexandru a încheiat o întelegere cu regele Poloniei, WI. Jagello, recunoscându-i suzeranitatea (12 martie 1402). Aceasta optiune politica era menita sa contracareze pretentiile dominatoare ale Ungariei, sa întareasca unitatea antiotomana si sa stimuleze, prin privilegiile ce le-au fost date la începutul secolului al XV-lea, bogatul comert de tranzit desfasurat prin Moldova de negustorii litoveni si craioveni. În 1403, Mircea cel Batrân a reînnoit si el alianta cu Vladislav Iagello, prin intreventia domnului Moldovei. Se realiza atunci o tripla alianta între aceste tari. Reînnoirea legaturilor cu Polonia s-au efectuat în anii:1404,1407,1411. În anul 1408, litovenilor li s-au acordat si un privilegiu comercial.

Alexandru cel Bun a trimis trupe în sprijinul regelui Iagello pentru marea confruntare cu ordinul teutonic, care desfasura actiuni agresive si de expansiune în zona Marii Baltice. În 1410, la Grünwald, acestia din urma, sprijiniti de regele maghiar Sigismund, sufereau, o grea înfrângere.

În consecinta imediata, agravarea raporturilor dintre Ungaria si Polonia a determinat pe Alexandru sa reînnoiasca la Roman, la 25 mai 1411, tratatul sau cu Wladyslav Jagello. Cei doi se angajau sa se ajute reciproc, în cazul unui atac venit din partea „craiului unguresc”. În cele din urma numeroasele complicatii politice si militare cu care se confrunta regele maghiar l-au obligat sa înceapa negocieri cu regele Poloniei concretizate prin tratatul semnat la Lublau la 15 martie,1412. În schimbul promisiunii ca nu-i va mai sprijini pe teutoni, Sigismund dorea sa realizeze o întelegere cu privire la extinderea stapânirii sale asupra Valahiei si Moldovei. Rezistenta lui Iagello a condus la o solutie de compromis. În eventualitatea ca voievodul de la Suceava nu li s-ar fi alaturat în lupta împotriva turcilor, tara sa ar fi fost împartita: nord-estul cu Suceava, Iasi si Cetatea Alba ar fi revenit regelui Poloniei, iar sud-vestul cu Romanul, Bacaul, Bârladul si Chilia lui Sigismund, interesat sa ia în stapânire gurile Dunarii si sa-si asigure o legatura lesnicioasa cu comertul oriental.

Relatiile moldo-polone s-au concretizat prin sprijinul acordat de Alexandru cel Bun armatelor lui Iagello în anul 1411 dar si la asediul cetatii Marienburg (1422) – 400 de calareti-arcasi. Aici, cronicarul polon Ion Diugosz, relateaza vitejia moldovenilor din lupta dar si faptul ca au învins o oaste mult mai numeroasa a teutonilor. Dupa înfrângerea Ordinului teutonic armata moldoveana si-a îndreptat fortele spre Dunare, spre a face fata primejdiei otomane.

În anul 1415, regele polon cu sotia sa au facut o vizita lui Alexandru cel Bun la Snyatin, iar în 1419, acesta se va casatori cu vara primara a regelui polon, Ringala.

În anul 1420, turcii se îndreapta cu flota lor spre portul Cetatea Alba. Domnul a cerut ajutor, conform tratatului, lui Vladislav Iagello. Acesta a dispus sa fie ajutat de Witold si de comitatele de granita ale Poloniei, dar Alexandru a reusit sa respinga cu fortele lui proprii atacul sultanului si sa se întareasca la Cetatea Alba.

În 1422 a fost reconfirmat tratatul de la Lublau între Sigismund si regele Poloniei. Regele Ungariei staruind cu acest prilej pentru împartirea Moldovei. Dar regele Poloniei s-a opus, în vreme ce Witold a fost de acord.

În 1426 regele Sigismund initie o întelegere cu Vladislav Iagello si cu Alexandru cel Bun în vederea organizarii unei cruciade împotriva turcilor.

Dupa 2 ani Sigismund se adreseaza din nou regelui Poloniei si lui Witold pentru sanctionarea Moldovei, însa este respins si de aceasta data de Iagello.

Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au ramas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

RELIGIA DACICA

Daca pentru studiul arhitecturii arheologia a descoperit numeroase cetati si alte tipuri de locuinte, daca pentru studiul societatii exista arheologia si izvoarele vechi, daca pentru studiul evenimentelor istorice exista nenumarate izvoare istorice, pentru studiul religiei desi exista numeroase izvoare scrise, acestea suprind foarte putin din acest vast domeniu in plus foarte putini autori au fost in contact direct cu civilizatia geto-daca si inca mai putini au reus it sa inteleaga credintele stramosilor nostri. Cu toate acestea se poate face un tablou al religiei geto-dacilor. Cele mai importante aspecte ale acestui domeniu sunt zeitatile. Cele care se cunosc pana acum si cele mai importante sunt:

Citeste in continuare pe http://www.dacia.co.ro/rl.html

ZAMOLXE SI KOGAIONUL

Muntele care se ascunde privirilor” nu se vrea o formulare metaforicã, ci o realitate a cãrei acceptare si întelegere îl ancoreazã într-un spatiu geografic determinat în contextul unor legi fizice. Este vorba de Muntele Gugu (2.291 m) din Masivul Tarcu-Godeanu, semn de hotar, convergent, pentru cele trei provincii istorice: Banatul, Ardealul si Oltenia, care constituiau arealul spiritualitãtii si politicului geto-dacilor, dar si a ceea ce avea sã fie Dacia Felix, dupã cucerirea de catre imperiu. Personajul Zalmoxis (denumire datã de Herodot (484-425 î.e.n.) în „Istorii”) sau Zamolxis (dupã Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în „Geografia”) pare a se regãsi sub aceastã denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spiritualã la geto-daci, precum si la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunãrene, prin personaje cu rol de mari preoti, care s-au identificat cu zeul suprem al cãrui nume l-au împrumutat. Herodot, pãrintele istoriei, îl plaseazã pe unul din acesti Zalmoxis ca si contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perenã, adaugã: „…mi se pare, însã, cã el a trãit cu multi ani înainte de Pitagora”(Istorii. IV.96). Personajul Zalmoxis, contemporan cu Pitagora, era considerat un reformator, pentru cã el, prin învãtãturile pe care le propovãduia, a adus „zalmoxianismul ” mai aproape de puterea de întelegere a poporului, popor care l-a cinstit ca pe unul „vrednic de domnie”, adicã de a conduce, a sfãtui.

Citeste in continuare pe http://www.geocities.com/burebistarex/ZAMOLXESIKOGAION.htm

Cei ce-au crezut ca pot invinge Dacii

CEI CE-AU CREZUT CA POT INVINGE DACII

Din cerul lui, Zalmoxe ne priveşte,
Aşa cum ne-a privit de la-nceput,
Prin munţi şi dealuri, prin câmpii, pe creste,
Stăm veşnic straje pe al ţării scut

Cei ce-au venit cu dragoste deşartă,
Loc de cetate-aici nu şi-au găsit,
S-au risipit ca vîntul care poartă
Pleava uscată-a grâului cosit.

Cei ce-au crezut că pot învinge dacii
În moartea lor adânc s-au îngropat;
Aşa cum în pădure cresc copacii,
Noi am rămas tot daci cu-adevărat.

Pe daci numai sfârşitul trist al lumii
I-ar aşeza în moarte, dar şi-atunci
Am reînvia noi iarăşi viaţa lumii
Atunci când Deceneu ne-ar porunci

Noi ne-am luptat cu hoardele barbare
Persani, romani, tătari şi cruzii ruşi
Şi i-am învins, ţinându-i la hotare
De-a pururi rămânând noi, dacii neînvinşi

Cei ce-au crezut că pot învinge dacii
În moartea lor adânc s-au îngropat;
Aşa cum ân pădure cresc copacii,
Noi am rămas tot daci cu-adevarat.

Preluat de pe Dacia.org