De mult, când am plecat în Lumea largă,
Mai ştii tu, Sarmi, cât eram de tineri?
Tot’ Dava sta pe ziduri să ne vadă
Şi ne spuneau ce duşmani trăbuiau să cadă.
Iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
În zale şi-n armuri de aur străluceam
Şi, lui Zalmoxe aducându-i imne,
Prin imne viaţa noastră-i dăruiam.
Azi, sfârtecaţi sub platoşe ciobite,
Onoarea ne-o purtăm printre furtuni
Şi ne gândim la Dava noastră dragă,
La fraţi, surori, neveste şi străbuni,
La Dacia, Zalmoxes, Ţara-ntreagă,
Dar şi la cei veniţi din soare-apune
Noi, cei de ieri, de astăzi şi de mâine,
Ne închinăm tot Ţie, Daciei străbune.
Trecut-au anii-n fugă, chiar în goană,
Întâi cu zeci, cu sutele şi miile apoi…
Azi căutăm a Daciei icoană
Uitată, părăsită-ntr-un noroi.
Vom re-nvia noi iară Dacia ca Ţară,
Noi, Cavaleri cu chip Danubian,
Căci nu-i dat Ei, Daciei, să piară
Cu un popor născut zalmoxian.
Vom re-nvia noi iară Dacia ca Ţară,
Noi, Cavaleri cu chip Danubian,
Căci nu-i dat Ei, Daciei, să piară
Cu un popor născut zalmoxian.
Cu un popor născut zalmoxian.
Cu un popor născut zalmoxian.
